Pentru că eşti prea slabă. Într-o lume prea puternică. Pentru că eşti un monstru. Şi cînd vrei să dai totul afară iese o nebunie de cuvinte şi de sentimente. Şi lacrimi. Lacrimi reci, de gheaţă, transformă obrajii în cupole de cristal, prea fragile pentru palme.
Şi palmele. Palmele nu vor. Degetele învîrt într-un şir fără de sens, dînd timp creierului să gîndească şi să proceseze, pentru ca să ajungi într-un bun sfîrşit să nu schimbi nimic. Palmele plîng. Plîng de tine. Imploră.
Tu închizi ochii şi respiri adînc, dai afară tot praful pe care l-ai strîns atît de mult timp în adîncul sufletului, respiri cu minciuni şi cu albastru. Albastru de cer şi albastru de mare.
Cazi jos la podea. Anume momentul ăsta este cel magic. Cînd cazi jos, te simţi neputincioasă, şi simţi cum tot amestecul de oxigen şi nutrienţi ţîşneşte roşu-închis din cicatrici. Pentru momentul ăsta! Nu pentru comentarii, nu pentru durere, nu pentru satisfacţia de a simţi carnea destrămîndu-se sub propriile-ţi forţe, nu! Pentru neputinţa de după. Pentru satisfacţia sufletească şi trupească.
Şi abia peste cîteva minute bune îţi aminteşti că ai promis că n-o mai faci. Ţi-ai promis ţie, i-ai promis lui.
-Cum te simţi? Monstrule?
-Goală.
-Cît de goală?
-Pînă la fericire.
