M-am ridicat de pe pat şi am oprit muzica. După cîteva secunde am început să mă întreb de ce am făcut-o,cred că pur şi simplu nu-mi mai auzeam gîndurile...sau eram prea obosită pentru a fi fericită. M-am aşezat din nou pe pat,cu capu-n pernă şi aşteptam momentul cînd mă voi sufoca pentru a mă ridica. Totul era aşa de confuz! Auzeam respiraţia mea,bătăile inimii...auzeam şi cum clipesc însă gîndurile oricum erau confuze.
Erau sunete ciudate care strigau stările inimii. Tăcerea mă sperie pentru că strigă adevărul.
Nu vroiam să ţip sau să contrazic pe cineva. Nu vroiam să-mi impun punctul de vedere,nu vroiam nici măcar să zîmbesc,nu vroiam oameni dragi aproape. Îmi era din ce în ce mai greu să respir dar era prea plăcută senzaţia de gol pentru a renunţa.
M-am ridicat la fel de rapid şi fără de sens cum m-am culcat. M-am încălţat şi am ieşit. Am găsit ceea ce doream,în sfîrşit. Să stau afară pînă îngheţ şi apoi să vin înapoi pentru a trece din nou de la vis la banalitate. Am încercat să ies cît mai încet,fără zgomot,dar cît de silenţios poate fi zborul unei păsări spre libertate?
Afară erau doar lumini...care străluceau grave şi fără de scop. O pădure de licurici şi încă una de pustietate. Toate astea pentru că visez prea mult,pentru că sunt PREA naivă,prea sentimentală,prea egoistă şi PREA falsă.
-Domnişoară staţi în uşă! Lăsaţi-mă să intru în scară!
-Desigur...mă scuzaţi.
Am stat acolo 20 minute,fără să mă mişc. Priveam "lumea" ca pe o minune. Altceva nu prea aveam ce face. Şi cînd am realizat că eram jalnică era prea tîrziu. Mergeam pe o alee cu copaci goi şi cărări murdare. Era drumul spre nicăieri,dar mie îmi plăcea aşa.
Credeam c-o să zăresc perechi,dar era o seară prea uşuratică pentru a-i plăcea cuiva,cred că de asta îmi plăcea mie aşa de tare. O vedeam ca pe o tîrfă- uneori seara îţi dă totul alteori îţi fură şi ultima picătură de speranţă şi geme de plăcere.
Nu-mi păsa. Eram eu cu muzica şi cu aleea aia cu străzi murdare. Şi eram mai fericită ca niciodată,chiar dacă plîngeam,eram într-un fel sau altul liberă. Eliberată de ceea ce uram mai mult-a rîde. Nu trebuia să zîmbesc pentru a arăta că totul e bine-simţeam asta şi era cel mai important. Nu eram muza sau clovnul nimănui,în sfîrşit m-am putut rupe pe cîteva minute din a fi clovn,nimeni nu rîdea isteric de ceea ce ziceam eu,nu eram nici măcar nevoită să merg dreaptă după standarte sau să nu fac baloane de gumă. Eram liberă,la ora 11 în noapte pe o alee murdară.
Simţeam că mîine nu mă voi putea trezi la ora 6,ştiam că nu am făcut temele...ştiam că nimic din ceea ce fac sau gîndesc nu merită dar continuam să flirtez cu tîrfa asta pentru că vedeam oarecum un scop măreţ,la urma urmei mi-am dat seama că era doar o disperată care doar le dădea speranţă celor mai disperaţi ca ea.
Şi mi-a mai dat şi un subiect de noapte,toţi cei care rîd zi cu zi de fapt plîng.
Şi concluzia e că clovnii sunt cei mai trişti oameni.
Şi mi se făcuse o poftă de cafea,aşa că am luat tîrfa la braţ şi am continuat să merg cu ea,plîngînd fericită şi ascultînd muzică în căşti,pe o alee murdară la ora 11 în noapte spre o cafenea,pentru că continuam să visez prea mult,pentru că eram PREA naivă,prea sentimentală,prea egoistă şi PREA falsă. Şi arătam penibil.
un post de la care mi-au trecut fiori prin corp... am rămas fără cuvinte... poate nu chiar cunosc motivul sau poate e prea evident pentru mine şi încerc să mă conving că nu e acesta, dar my dear Jakie, nu fi aşa de severă cu tine, aşa cum adesea o fac eo... timpul lecuieşte... chiar dacă necesită mai mult timp... dar de un lucru sunt sigur că în ceia ce ai scris m-am regăsit şi eo...
hug u, Giku :*
singurătate-haine grele, nu mai ţin minte cine a spus sau eu am inventat