De ce eu? De ce tu? De ce noi? Ştii cît e de greu să trec de la noi la eu?
Să vorbesc la singular. Înghit cuvinte care sunt menite să mă facă mai puţin mizerabilă pentru că nu am destulă putere să le rostesc. Odată cu ele mi se coboară pe esofag, pînă în stomac, dependenţă şi praf. Praf de tine, praf de noi.
Şi puteam jura că eram infiniţi, dar am greşit. Am greşit prea mult şi prea tare ca să mai pot întoarce imaginar timpul înapoi, fiindcă pur şi simplu nu ştiu din ce moment a început totul să fie de-a pula. Din seara aia cînd vîntul îndoia crengile copacilor şi tu şopteai cuvinte ciudate într-o limbă pe care nu o înţelegeam, sau mă făceam că nu o înţeleg? Şi nu eşti disperat pentru că... eşti disperat, ci pentru că nu poţi asimila mişcarea din jur, ameţeşti şi cazi. Şi doare.
Eşti femeie! Termen supraapreciat şi epuizat de o societate bolnavă. Te doare capul pînă în rădăcinile firelor de păr arse de soare. Simţi cum îţi ies ochii din orbite şi continui să sorbi din vrăjeala pe care ţi-o toarnă pe gît, şi dacă refuzi ţi-o introduc intravenos cu seringi negradate, sperînd mocnit să te pierzi de supradoză.
M: eu oricum te iubesc...
I: catats de treabă fa
First!!!