Ştii, eu am un fel ciudat de a-mi da seama dacă ţin la un om sau nu. Am un fel ciudat de a-mi da seama cît de mult ţin la el.
Ştii, oricît ai nega şi oricît de singur nu te-ai considera, faci parte din ceva. Faci parte dintr-o familie, faci parte dintr-o şcoală, faci parte dintr-un oraş.
Ştii, în viaţa mea sunt mulţi oameni. Atît de mulţi încît uneori încep să-i scap din vedere pe cei care merită şi să-i adăpostesc în suflet pe cei care abia îi cunosc.
Eu nu aranjez oamenii pe scări de la cît de mult m-au ajutat la cît de puţin, de la cît de mult timp îi cunosc la cît de puţin, de la cît de mult am băut împreună la cît de puţin, de la cît de mult mă iubesc la cît de puţin. Eu aranjez oamenii de la cît de mult aş plînge la înmormîntarea lor la cît de puţin.
Sună depresiv şi bolnav, dar aşa e. Cînd mă gîndesc la un om, mi-l imaginezi murind. Stînd în sicriu, cu ambele mîini pe piept, cu familia şi prietenii în jurul lui, plîngînd. Şi apoi mă imaginez pe mine, aşezată undeva departe pe un scaun. Încerc să mă plasez în spaţiu şi în timp, pentru a arăta cît mai realist şi a-mi deduce sentimentele exact.
Şi mă gîndesc dacă aş plînge. Şi dacă aş plînge, cît de mult? Şi dacă aş plînge mult, cînd aş uita? Şi dacă aş uita, de cîte ori pe zi/lună/an mi-aş reaminti?
Sînt oameni la care nu aş vărsa o lacrimă. Nu pentru că-i urăsc, ci pentru că nu au avut o importanţă majoră pentru mine. Sînt oameni fără de prezenţa cărora nu mă pot gîndi la propria-mi prezenţă.
Sînt oameni la care aş plînge cu orele şi aş înjura tot ce numesc ăştia divinitate, pentru că era prea devreme şi era prea frumos.
Şi apoi mă gîndesc ce s-ar întîmpla după înmormîntare. La viaţa mea fără de ei. Şi cînd ies din transa creată de mine însumi, cînd mă pipăi şi văd că sunt aici, reală, exist, şi toţi din jurul meu sunt aici, reali şi există, mă concentrez asupra nivelului meu de tristeţe.
Şi realizez cine e mai important în viaţa mea şi cine e mai puţin important.
De ce?
Pentru că realizăm cît de mult avem abia după ce pierdem. Eu una nu vreau să aştept să pierd. Eu îmi imaginez zi de zi că pierd, şi aşa încep să preţuiesc.
Şi ştii, uneori, mă gîndesc cine ar plînge la înmormîntarea mea? Pentru cine am însemnat mai mult? Pentru cine mai puţin? Pentru cine deloc?
Şi tu, dacă mori, cine te plînge?
esti tare trista in ultima vreme...sper sa iti revii.
:/ şi eu.
Am facut si eu de nenumarate ori asa, cel mai straniu ca sunt momente cind pot sa-mi inkipui chiar si moartea fratelui si sa nu simt nimic, de parca as fi eu moarta, si momente cind doar de la ideia ca odata nu va fi el sau alte persoane pe care le iubesc sa izbucnesc in lacrimi. Dar ce tine de "a-ti da seama daca tii sau nu la persoana inkipuinduti ca nu mai este" cred ca e o modalitate destul de eficienta...