Shampoo addicted

 
    Ştii... cînd nu eşti trist, dar pur şi simplu nu eşti fericit. Perioade în care totul pare bine în viaţa ta, dar nu poţi fi fericit. Perioade cînd cauţi oameni care să-ţi fie alături, dar de fapt tot ce vrei este să te găseşti pe tine. Cînd nici ceea ce te ducea la euforie nu-ţi aduce un zîmbet cît de mic.

Perioade cînd îţi spui că ar trebui să fii fericit, dar nu eşti. Nici tu nu ştii de ce. Pur şi simplu nu eşti, şi nici nu vrei să fii. Fericirea e o mare minciună care se răspîndeşte în societate. Nimeni nu e fericit, toţi sunt mizerabili, dar fiecare în măsură diferită.

Şi am uitat drumul spre tine. Mi-am pierdut urmele paşilor prin întuneric, şi m-am rătăcit. Şi e frig.

Şi e trist. Nu ştiu nici eu de ce, dar e trist.

Şi ea nu a vrut să moară, ea nu a vrut asta niciodată, ea a vrut departe de toată schema asta decoraţională. Departe...

 

   
   E plictiseală, e oboseală, e sesiune, e viaţă de om ocupat 24/24.

E perioadă de proiecte, de corectări, de fum de ţigară care pare să îngheţe cînd îl expiri. De paltoane cu puf, de cizme cu blană.

E perioadă de teme peste teme, perioadă de foi a4 scrise de mînă, perioadă de "eu m-am zaebit".

De cafea, de multă multă cafea şi cîte 3 ori dormite pe noapte. Perioadă de dezamăgiri, care vin una după alta.

E perioadă de oameni grăbiţi, de copii care fac bulgări de zăpadă. De maşini care merg pe şoseaua de un cafeniu închis care deranjează.

Perioadă de plictiseală, de oboseală, de sesiune şi de om ocupat 24/24.

E iarnă. Şi vine Crăciunul.

   
    Cînd mă gîndesc la mine, cel mai bun cuvînt care mă poate descrie e curvă.
Îmi amintesc de toţi oamenii pe care-i cunosc şi de fiecare mă leagă amintiri de la care aş intra în pămînt de ruşine. Realizez că fiecare cunoscut/prieten a fost cîndva mai mult decît prieten.

Realizez că după fiecare beţie lista se mărea. Cu mult.

Îmi mai amintesc de toate dăţile în care am spus că iubesc pe cineva, cînd nu iubeam de fapt. Îmi mai amintesc de cum o făceam cu cineva doar pentru că eram plictisită, sau pentru că el/ea avea un talent la a ruga frumos. Ştii... mă făcea să cred cu adevărat că sunt frumoasă, şi bună, şi deşteaptă, şi am un farmec aparte, şi mă lăsam aşa minţită ca un copil, pentru că nu primeam niciodată cuvinte bune, şi cînd veneau toate odată atunci era sigur adevăr! Nu putea fi minciună!

Dar era. Pentru că eram folosită din nou, şi din nou, şi din nou...

Îmi amintesc cînd eram mai mică şi juram că n-o să port tocuri niciodată, ca să ajung acum şi să mă caţăr în fieacare dimineaţă pe platforme de 15 cm. Pentru că sunt o trădătoare, şi o curvă.

Îmi amintesc cum nu puteam să beau ceai pentru că-mi pare de un gust plictisitor, şi acum am ajuns la 10 căni pe zi, minim.

Îmi amintesc cum spuneam că nu voi face niciodată planuri pe viitor, că nu voi plînge din cauza oamenilor care mă înconjoară, că voi deveni mai puternică şi cuvintele ei nu mă vor atinge, că voi rîde cînd cineva mă va trăda, că voi vorbi politicos, că nu voi avea timp de chestii de fete, că machiajul nu e pentru mine...

Şi acum am devenit doar o curvă. O curvă şi o ipocrită. Pentru că merg cu toate tîrfele la braţ.

Şi-mi place.

 
    Am nevoie de un motiv să mă ridic dimineaţa din pat. Am nevoie de multă cafea să pot judeca curat.

Am nevoie de tine lîngă mine. Am nevoie de muzică bună şi de ţigări bune, combinate să mă facă să zbor. Am nevoie de cărţi bune şi de oameni buni în jurul meu. De ceai, de foarte foarte mult ceai.

Acum am nevoie de un fum. Sau mai multe fumuri. Ştii, toată lumea continuă să-mi zică despre cît de mult dăunează fumatul. Oare lumea crede că-mi pasă? Ştii... uneori mă gîndesc că ăsta este lucrul la care sper, o moarte prematură. Poate chiar mîine?

Vrei să fumezi cu mine? Ar trebui să te simţi special pentru că eu nu împart ţigări cu oricine. Dar cînd le împart le cer apoi înapoi.

Mă scot din sărite copiii de 12-13 ani care vin la mine şi-mi cer ţigări, şi n-au nici măcar brichetă. Dacă eşti fumător trebuie să ai brichetă. Sau ţigări. Cînd nu ai nici ţigări şi nici brichetă atunci eşti unul din acei "eu după dispoziţie" care nu sunt respectaţi de nimeni. Nici de nefumători nici de fumători.

Ştii... eu am nevoie de întuneric. Eu am nevoie de mult întuneric. De beznă. 

  Am finisat-o ieri, în jur de miezul nopţii. O carte uimitoare, genul ăla de filozofie negîndită, lucruri simple, descrise simplu, care însă-ţi dau emoţii majore, complexe. Nu vreau şi sunt total împotriva ideii de film asupra acestei cărţi, mai ales cu Emma Watson în rolul principal. E frumoasă, e talentată, dar nu e Sam. ok? Pur şi simplu...nu. Cartea asta are ceva... ceva ce te face să revii. E sinceră, simplă, frumoasă.

O carte cu suflet. După cum spune Bill, unul din personaje, "this is a kind of book that is very easy to read, but very hard to read well." Recomand. (Am selectat cu tona pasaje care m-au impresionat, am ales aici doar cîteva, şi tot multe s-o prinit. Blin.)

• I just need to know that someone out there listens and understands and doesn't try to sleep with people even if they could have. I need to know that these people exist. 
• A lot of kids at school hate their parents. Some of them got hit. And some of them got caught in the middle of wrong lives. Some of them were trophies for their parents to show the neighbors like ribbons or gold stars. And some of them just wanted to drink in peace.
• They didn't like to go to class sometimes. They preferred to smoke. 
• I mean it's not like in the movies where girls like assholes or anything like that. It's not that easy. They just like somebody that can give them a purpose.
• I look at people holding hands in the hallways, and I try to think about how it all works. At the school dances, I sit in the background, and I tap my toe, and I wonder how many couples will dance to "their song." In the hallways, I see the girls wearing the guys' jackets, and I think about the idea of property. And I wonder if anyone is really happy. I hope they are. I really hope they are. 
• Charlie, we accept the love we think we deserve.
• "I hate you." My sister said it different than she said it to my dad. She meant it with me. She really did. "I love you," was all I could say in return. 
• I turned around and walked to my room and closed my door and put my head under my pillow and let the quiet put things where they are supposed to be.
• Not everyone has a sob story, Charlie, and even if they do, it's no excuse.
• You see things. You keep quiet about them. And you understand.
• Downtown. Lights on buildings and everything that makes you wonder. Sam sat down and started laughing. Patrick started laughing. I started laughing. And in that moment, I swear we were infinite. 
• Beer before liquor. Never sicker.
• If I have sex with someone, I would want to hold them.
• Parents never did figure out why their son was getting stoned and drunk all the time. Neither did anybody else. Except the people who knew. 
• We are all supposed to think of reasons to live.
• The movie where the guy meets a smart girl who wears a lot of sweaters and drinks cocoa. They talk about books and issues and kiss in the rain.
• And he gave himself an A and a slash on each damned wrist And he hung it on the bathroom door because this time he didn't think he could reach the kitchen.
• And all the books you've read have been read by other people. And all the songs you've loved have been heard by other people. And that girl that's pretty to you is pretty to other people. And you know that if you looked at these facts when you were happy, you would feel great because you are describing "unity."
• You feel really bad, and then it goes away, and you don't know why. 
• I would never date you. You're a mess.
• I know that I brought this all on myself. I know that I deserve this. I'd do anything not to be this way. I'd do anything to make it up to everyone.
• I know that things get worse before they get better , but this is a worse that feels too big.
• But because things change. And friends leave. And life doesn't stop for anybody.
• There's nothing like the deep breaths after laughing that hard. Nothing in the world like a sore stomach for the right reasons. It was that great. 
• I would die for you. But I won't live for you.
• "I was smoking a cigarette," was his reply."Couldn't you wait ten minutes?" was my sister's."But it was a great song,"
• And nobody felt sad as long as we could postpone tomorrow with more nostalgia. 
•  I figured that I should just do what I wanted to do. Not think about it. Not say it out loud.
• I blamed God for not stopping all this and things that are much worse.
• I guess we are who we are for a lot of reasons. And maybe we'll never know most of them. But even if we don't have the power to choose where we come from, we can still choose where we go from there. 
• I think that if I ever have kids, and they are upset, I won't tell them that people are starving in China or anything like that because it wouldn't change the fact that they were upset. And even if somebody else has it much worse, that doesn't really change the fact that you have what you have. 

 
   Totul a fost bine pînă nu a început să ningă. Jur, totul era bine!

Apoi am auzit primii fulgi lovind cu putere marginea exterioară a geamului, pe care o ştergeam mereu cu grijă după ce fumam. Mi-am lipit genunchii de calorifer şi am uitat de timp. Am uitat de muzică, care răsuna prea tare. Am stat aşa pînă nu am simţit nimic şi nu am gîndit nimic. Pînă cînd am devenit un fir de praf.

De parcă ai fi altceva, înafară de un fir de praf. Universul e imens şi tu eşti 50 de kilograme, păr blond şi ochi verzi. Chiar credeai că poţi fi cineva? Sau măcar ceva, ceva mai mult decît un fir de praf? Nu, Morgane, nu poţi.

E prima dată cînd m-am adresat către mine la persoana a II-a. Are un farmec aparte.

Şi o să stau aşa pînă cînd o să uit de tine. Pînă cînd faţa feţele tale tîmpite n-o să-mi iasă din cap şi n-o să dispară din faţa ochilor mei. O să stau aşa pînă cînd o să uit cum m-ai făcut să plîng cu sughiţuri pe podeaua din sufragerie. Rece. Era rece. Genul ăla de "rece dar nu vreau să mă ridic" rece. Şi mi-a amorţit talpa stîngă. Aia cu degetele 2 şi 3 unite. Îţi mai aduci aminte cînd arătai la ele cu degetul şi rîdeai încet, precaut, să nu fie prea mult şi să mă supăr? Nici eu.

Pentru că te-am uitat şi vreau să te uit.

Ai măcar idee cîte lucruri vreau să uit? Ai măcar idee cîte lucruri urăsc? Ai măcar idee cîte lucruri urăsc, dar nu pot uita?

Ştii? Ştii cît mi-e de greu? Tu nu eşti important. Tu eşti un nimeni. Eşti un nimeni pentru mine.

Mint. Mint. Mint. Continui să mint şi să-mi placă! Mă trezesc în fiecare dimineaţă şi mă gîndesc cine mă va părăsi azi. Tu m-ai lăsat singură cu mult timp în urmă, şi de ce nu pot să te urăsc? Vreau. Vreau atît de mult să te urăsc... şi nu pot.

Apoi a plecat ea. Am plîns. Dar n-am putut plînge în faţa ei pentru că eu sunt eu, eu nu sunt o fetiţă mică şi neajutorată, eu nu plîng cînd oamenii pleacă pentru că realizez că asta face parte din ciclul obişnuit al vieţii. Dar am minţit. Din nou! Şi am strigat din toate puterile "Suck it bitch!" şi tu ai strigat odată cu mine şi tu ai urcat în maşină şi ai plecat iar eu am rămas acolo pentru că asta e tot ce puteam să fac să rămîn acolo şi să aştept ceva ce nu va veni niciodată şi ceva ce nu am meritat niciodată să primesc.

Da.

Şi apoi ai plecat tu. Şi cînd ştiam că erau ultimele secunde în care te văd aşa cum eşti acum şi tu mă vezi aşa cum sunt acum, nu m-am putut controla. Da, în faţa ta nu m-am putut controla. Şi am început să plîng. Tu? "Termină".

Şi eu am terminat. Şi n-am mai plîns de atunci. Mi-a dispărut însă o parte din strălucirea pe care o aveam în ochi. Ştiu pentru că sunt obsedată de propria-mi imagine în oglindă.

Odată m-am privit timp de 2 ore. Exact cum m-am uitat azi cum ninge.

Şi totul se învîrte. Vreau ca totul să se oprească. Şi pentru ca totul să se oprească trebuie să găsesc un punct care stă pe loc şi să mă bazez pe el. Să-mi focusez privirea asupra lui şi totul se va opri, cel puţin aşa cred eu că funcţionează optica.

Dar nimeni nu stă pe loc. Toţi cei care mă puteau salva au plecat. Sunt prea departe ca să-mi dea speranţa de care am nevoie.

Şi tu... tu săruţi altă fiică pe frunte şi-i şopteşti noapte bună, şi rîzi de degetele ei de la picioare, şi faci feţe amuzante cînd ea plînge. Altcineva e "cea mai importantă pentru mine" a ta. Altcineva îţi sare-n braţe cînd te revede după mult timp. Eu? Eu pur şi simplu încerc zi de zi să te urăsc, şi nu pot.

Şi ea... ea ţine de mînă pe altcineva. Ea povesteşte altcuiva tot ce are mai greu şi mai trist pe suflet. Ea cumpără baloane amuzante pentru aniversarea altcuiva, ea zîmbeşte altcuiva. Ea iubeşte pe altcineva, şi poate acea/acel altcineva o iubeşte mai mult decît am putut eu vreodată.

Şi el? El e doar departe. E prea departe. Şi doare. El doarme lîngă altcineva. El cere ţigări de la altcineva. Poate el iubeşte pe altcineva?

Şi e prea mult, bine? E prea mult!! Şi e prea repede! Şi vreau să mă opresc, să opresc tot ce se întîmplă pentru că nu ştiu ce se întîmplă! Şi nu ştiu ce se întîmplă cu mine şi de ce se întîmplă cu mine!

Şi e prea mult! Şi de ce toată lumea continuă să mă părăsească?

E prea mult, prea mult, prea mult!!!!! Pot doar să implor.

Implor. Să vă opriţi. Pe cîteva minute.

Pentru că nu pot să vă urăsc, şi nu vreau să vă urăsc, şi cine sunt eu să vă urăsc?

Praf.

  

      
    Eu nu ştiu cum sunt alţii. Eu nu pot să vorbesc despre alţii, sau din perspectiva altora. 

Însă ce ştiu despre mine e că îmi place să beau ceai doar dintr-o cană, pe care nu o spăl decît seara tîrziu. Pentru că beau prea mult ceai într-o zi ca să mă obosesc cu mirosuri de detergent cu aromă de măr printre degete. 

Şi ce-mi place mie sunt urmele maro care rămîn în înterior. Urme care sunt mai pronunţate în unele locuri, ca nişte linii circulare.

Linii care-mi amintesc unde m-am oprit din înghiţituri. Pentru că am găsit ceva ce-mi merita atenţia mai mult decît frunzele de ceai negru cu lapte, pentru că era un moment mai intrigant în carte, pentru că mi-am amintit de el, pentru că m-am ridicat din pat să sting lumina, sau pentru că obosisem.

Ştii... poate nu au o importanţă majoră, însă pentru mine ele reprezintă anume momentele din viaţă în care am renunţat la ceva ce mă făcea să mă simt confortabil pentru ceva ce trebuia să fac.

and i let it go...

Well you only need the light when it's burning low
Only miss the sun when it starts to snow
Only know you've been high when you're feeling low
Only hate the road when you're missing home
Only know you love her when you let her go
And you let her go...

    

   Ea are ceva de spus. Ea mereu are ceva de spus.Aşa era şi atunci, a intrat în cameră cu un aer de damă, era mîndră din careva motive necunoscute nimănui. Zîmbea tuturor, cu un scop sau fără, avea un zîmbet larg şi nişte buze perfect schiţate, avea mîinile lungi şi degetele subţiri. 

Miros de primăvară, venea doar odată cu primăvara. A păşit pînă în mijlocul camerei şi a surîs întorcîndu-şi uşor umărul. Noi am rămas fără cuvinte. Asemenea femeie? Asemenea femeie aici, la noi? Era ca o zeiţă, însă faptul că a ajuns aici, lîngă noi, însemna că era departe de a fi perfectă.

Avea privirea pierdută.

Infirmierele ne-au spus că i-a murit toată familia, şi că acum are halucinaţii. Şi mai vorbeşte mereu de un oarecare prinţ. Vlad a scos un surîs lung. -Deci, e şi ea ca şi noi da? Adică nu face parte dintr-un experiment sau ceva? E şi ea nebună? O handrabură! -Falsă! -Nebuună,nebună,e nebună!

Şi aşa s-a început haosul. Toată lumea ţipa şi îşi pierduse brusc speranţa. Dacă ea, o femeie de seama ei ,a ajuns aici, atunci ei nu mai aveau nici o şansă să scape. Nu ne deranja nimic, de fapt noi trăiam acolo, din punct de vedere financiar, mai bine decît jumătate dintre cei de afară. Noi însă doream libertate. Noi doream să ne împlinim visele, dar eram catalogaţi ca nişte nebuni.

Eram nebuni pentru că vedeam ceea ce nu văd alţii. Doamna Menson spunea mereu că noi aveam halucinaţii, pentru că vedeam ceva ce nu există. Pentru ea "ceea ce nu văd alţii" echivala cu "ceea ce nu există".

Doamna Menson era o femeie în vîrstă, cu multă experienţă de viaţă. Lucra la Hempshire de cînd se ştia, şi de cînd o ştiam noi. Era frumoasă, era o femeie. Doamna Stolg pe de altă parte era frumoasă, dar era o fetiţă. Avea 30 de ani. Nu o puteai numi femeie. Avea oasele obrajilor proeminente şi gene lungi, întunecate. 

Jucam solitaire cu Vlad în camera de zi cînd ea a intrat. Vlad s-a oprit pentru cîteva secunde şi o privea fără să clipească. Toţi bărbaţii sunt la fel, pot fi ucişi de o privire de femeie.

-Ce faci mă?

-Dacă ai fi arătat aşa... era să te iubesc.

-Şi ce are ea şi n-am eu?

-Farmec.

A fost pentru prima dată în 15 ani cînd m-am întrebat ce dracu căutam eu la Hempshire. Prima dată în 15 ani cînd Vlad mă jignise în orice fel. 

-Eşti fericit?...

“You think because he doesn’t love you that you are worthless. You think that because he doesn’t want you anymore that he is right — that his judgement and opinion of you are correct. If he throws you out, then you are garbage. You think he belongs to you because you want to belong to him. Don’t. It’s a bad word, ‘belong.’ Especially when you put it with somebody you love. Love shouldn’t be like that. Did you ever see the way the clouds love a mountain? They circle all around it; sometimes you can’t even see the mountain for the clouds. But you know what? You go up top and what do you see? His head. The clouds never cover the head. His head pokes through, beacuse the clouds let him; they don’t wrap him up. They let him keep his head up high, free, with nothing to hide him or bind him. You can’t own a human being. You can’t lose what you don’t own. Suppose you did own him. Could you really love somebody who was absolutely nobody without you? You really want somebody like that? Somebody who falls apart when you walk out the door? You don’t, do you? And neither does he. You’re turning over your whole life to him. Your whole life, girl. And if it means so little to you that you can just give it away, hand it to him, then why should it mean any more to him? He can’t value you more than you value yourself.”

—	Toni Morrison

   Pentru că eşti prea slabă. Într-o lume prea puternică. Pentru că eşti un monstru. Şi cînd vrei să dai totul afară iese o nebunie de cuvinte şi de sentimente. Şi lacrimi. Lacrimi reci, de gheaţă, transformă obrajii în cupole de cristal, prea fragile pentru palme.

Şi palmele. Palmele nu vor. Degetele învîrt într-un şir fără de sens, dînd timp creierului să gîndească şi să proceseze, pentru ca să ajungi într-un bun sfîrşit să nu schimbi nimic. Palmele plîng. Plîng de tine. Imploră.

Tu închizi ochii şi respiri adînc, dai afară tot praful pe care l-ai strîns atît de mult timp în adîncul sufletului, respiri cu minciuni şi cu albastru. Albastru de cer şi albastru de mare.

Cazi jos la podea. Anume momentul ăsta este cel magic. Cînd cazi jos, te simţi neputincioasă, şi simţi cum tot amestecul de oxigen şi nutrienţi ţîşneşte roşu-închis din cicatrici. Pentru momentul ăsta! Nu pentru comentarii, nu pentru durere, nu pentru satisfacţia de a simţi carnea destrămîndu-se sub propriile-ţi forţe, nu! Pentru neputinţa de după. Pentru satisfacţia sufletească şi trupească.

Şi abia peste cîteva minute bune îţi aminteşti că ai promis că n-o mai faci. Ţi-ai promis ţie, i-ai promis lui.

-Cum te simţi? Monstrule?
-Goală.
-Cît de goală?
-Pînă la fericire.

You spend your whole life stuck in the labyrinth,
thinking about how you'll escape it one day,
and how awesome it will be,
and imagining that future keeps you going, but you never do it.
You just use the future to escape the present.
  Şi e adevărat. Viitorul este unul dintre singurele, dacă nu singurul lucru, care ne dă speranţă să continuăm, forţa de care avem nevoie pentru a ridica capul sus din nou. În fiecare zi ne trezim cu gîndul că în cîteva ore vom fi în sfîrşit acasă, suportăm fiecare oră de clasă cu gîndul că în curînd vom evada în lume de unii singuri, visăm în fiecare zi să schimbăm ceva în viaţa pe care o ducem, să ne schimbăm măcar atitudinea faţă de aceasta.

Şi cum o facem? Visăm la viitor. Visăm la un viitor cu multe vise împlinite, un viitor perfect într-o ţară perfectă cu oameni perfecţi. Cu gînduri şi sentimente perfecte.

Visăm la lucruri pe care, simţim undeva adînc, nu le vom obţine niciodată. Şi visăm la 10 ani, la 15, la 20, la 30 şi ajungem la 40 continuînd să visăm, dar niciodată să nu realizăm.

De ce?

Pentru că viitorul e mai frumos ca un vis, decît ca o muncă silnică zi de zi pentru a-l obţine.

 
   Vreau să fug. Atît de tare. Vreau să zbor, să mă înnec cu vîntul care-mi inundă faţa cu o putere inimaginabilă. Vreau să-mi pierzi urma şi să uiţi. Nu vreau să fug pentru ca tu să suferi, vreau să şterg cumva din memoria ta orice dată a existenţei mele şi tu să uiţi, nici să nu mă fi cunoscut. Să şterg toate amintirile noastre împreună şi toate certurile, toate bătăile, toate strigătele, toate momentele care m-au făcut să mă simt mizerabilă şi neputincioasă.

Pentru că nu ai avut niciodată nevoie de mine, pentru că niciodată ceea ce eram nu era destul pentru tine. Pentru că niciodată nu te-am iubit cum trebuie un copil să-şi iubească părinţii. Pentru că te urăsc, te urăsc cu fiecare particulă a corpului meu. Te urăsc pentru că tu, din toţi oamenii care mă înconjoară, nu m-ai făcut niciodată să simt că merit, să mă simt importantă, să simt că prezenţa mea contează, că pot schimba ceva, că visele mele pot şi vor deveni realitate.

M-ai frînt în bucăţi minuscule şi te uitai la mine, jos, sîngerînd, şi zîmbeai. Te simţeai completă? Te simţeai de parcă-ţi aparţin?

Nu ţi-am aparţinut niciodată, nici o parte din mine nu ţi-a aparţinut, nici o parte cît de mică din sufletul meu nu ţi-a fost dedicaţă ţie, sau iubirii către tine. Pentru că nu ai meritat-o, şi nu o vei merita niciodată. M-ai distrus. Tu eşti cea care m-a distrus. Nu a fost societatea, nu au fost prietenii, nu au fost cei care mă urăsc din motive stupide, sau cei care mă iubesc din aceleaşi motive stupide, ci ai fost tu. Cea care trebuia să-mi dăruiască numai şi numai dragoste, care trebuia să fie lîngă mine mereu, să mă ajute şi să mă înţeleagă.

Şi te urăsc.

Te urăsc cu fiecare particulă a corpului meu.

Şi mă rog în fiecare secundă a existenţei mele să ajung cît mai repede la ziua în care o să plec şi n-o să mă uit în urmă, pentru că nu ai meritat nici măcar o privire caldă din partea mea. 

     De ce eu? De ce tu? De ce noi? Ştii cît e de greu să trec de la noi la eu?

Să vorbesc la singular. Înghit cuvinte care sunt menite să mă facă mai puţin mizerabilă pentru că nu am destulă putere să le rostesc. Odată cu ele mi se coboară pe esofag, pînă în stomac, dependenţă şi praf. Praf de tine, praf de noi.

Şi puteam jura că eram infiniţi, dar am greşit. Am greşit prea mult şi prea tare ca să mai pot întoarce imaginar timpul înapoi, fiindcă pur şi simplu nu ştiu din ce moment a început totul să fie de-a pula. Din seara aia cînd vîntul îndoia crengile copacilor şi tu şopteai cuvinte ciudate într-o limbă pe care nu o înţelegeam, sau mă făceam că nu o înţeleg? Şi nu eşti disperat pentru că... eşti disperat, ci pentru că nu poţi asimila mişcarea din jur, ameţeşti şi cazi. Şi doare.

Eşti femeie! Termen supraapreciat şi epuizat de o societate bolnavă. Te doare capul pînă în rădăcinile firelor de păr arse de soare. Simţi cum îţi ies ochii din orbite şi continui să sorbi din vrăjeala pe care ţi-o toarnă pe gît, şi dacă refuzi ţi-o introduc intravenos cu seringi negradate, sperînd mocnit să te pierzi de supradoză.




M: eu oricum te iubesc...
I: catats de treabă fa

Să mă simt şi eu specială.
http://veryhappyblog.com/sampunista/
Mă simt specială? Da.

Aţi observat şi voi că eu scriu simbolic data cînd pur şi simplu nu mă duce capul la vreun titlu care să merite? Şi plagiind-o pe Marga dau nahui imaginile şi pun o pesne. Bună.

Cafea amară cu 2 picături mici de frişcă, pentru culoarea asta spălăcită şi tristă, pentru că nu sunt destul de femeie ca negrul să mă reprezinte. À Bout de Souffle în original, cu subtitre în engleză. Pentru că nu sunt destul de inocentă să ştiu franceza la un nivel care să-mi permită filme fără subtitre. Film din 1960, pentru că nu sunt destul de matură să înţeleg filmele contemporane.

Şi poate pentru că-mi place să visez... poate pentru că atunci totul era simplu, bărbaţi şi femei elegante, care mergeau în maşini perfect-lustruite şi ţocăiau din încălţăminte pe asfaltul cu miros de ars de la prea mult soare. Bărbaţi şi femei pentru care onoarea însemna mai mult decît un simplu cuvînt, pentru care dragostea era simplă, prietenii erau ceva sfînt şi familia era ceva şi mai sfînt.

Picioare reci. Pentru că urăsc ciorapii. Îmi place să-mi simt tălpile reci, atingîndu-le între ele sau ridicîndu-le uşor pînă la gambă. Sentimentul ăsta de incomplet, cînd e o diferenţă prea mare de temperatură între toate părţile corpului.

Mai multă cafea, mai multe cadre de film, mai multă noapte rece. Şi fără stele. Înghiţi universuri pentru că e prea frumos să fie adevărat. Şi-ţi ies stele violet din cap şi se ridică la cer, unde le e locul, unde e şi locul tău, pentru că toţi sîntem datori cu o moarte.

Mi-ai deschis cutia toracică şi ai început să-mi studiezi ţesuturile, şi de acolo au ieşit fluturi. Te-ai închis şi ai tras coastele ca pe obloane pentru ca să te simţi în siguranţă. Şi ascultai bătaia. Ştiai prea bine că bătea în mare parte pentru tine. Ţi-a plăcut acolo şi ai hotărît să stai, plătind chiria în hormoni de endorfină care erau meniţi să-mi alunge bezna din ventricole, aortă şi auricole.

Dacă cad, mă prinzi? Promite. Pînă nu promiţi nu mă pot arunca. Îmi simt carnea despicată din interiorul celulelor, îmi simt vasele de sînge frînte şi amestecate într-un fel de licoare cu rol de otravă de spirit, menită să omoare neuronii alcătuiţi în mare parte din praf stelar şi polen de flori de cîmp. Îmi văd oasele sfărîmate de prea multă ploaie, descompuse în lichid citoplasmatic şi apă acidă, cu miros de iarbă proaspăt tăiată.

Şi pînă la urmă, dacă cad....

mă prinzi?

   This song is so me it hurts.

I wanna call you again

Ill drink tea sometimes when its cold

This is getting old

I call you again

Still too young to fail, too scared to sail away

But one of these days Ill grow old

And Ill grow brave and Ill go

One of these days

Blowing out the candles from my cake

I choke on the smoke as I look around the room

Everybodys wishing for no more mistakes

And all that I can think about is you

Still too young to fail, to scared to sail away

But one of these days Ill grow old

And Ill grow brave and Ill go

One of these days

La da la da la da

Still too young to fail, to scared to sail away

But one of these days Ill grow old

And Ill grow brave and Ill go

One of these days

La da la da la da

   Ştii ce doare cel mai mult? Că am pierdut o parte din mine. Mă simt mergînd goală pe dinăuntru, de parcă mi-au scos tot ce aveam mai bun şi au trimis cu poşta rapidă în alt colţ de lume şi mi-au spus să supravieţuiesc cum vreau, pentru că pe ei nu-i interesează.

Şi trebuie să supravieţuiesc, trebuie să supravieţuiesc cotidianului cumva. Dar cum să creezi o conversaţie despre vreme, sau despre teatru, sau despre cît de insuportabilă e profa de informatică, cînd tot ce ai înăuntrul tău e praf. Pustiu.

Şi nimic n-o să te scape de sentimentul ăsta de gol din interior, o să te urmărească oriunde nu ai pleca. E acum împreună cu tine, şi formaţi un tot întreg, te-a luat la braţ şi te va urmări ca cele mai întunecate secrete ale tale.

Şi mi-e frig. Pentru că o parte din mine lipseşte, şi e una din acele părţi care nu poate fi înlocuită decît cu originalul...

 

  Ca una din acele zile în care nici lumina soarelui nu-ţi poate scoate un zîmbet cît de mic. Cînd priveşti în gol pînă-ţi simţi ochii umeziţi şi obrajii fierbinţi brăzdaţi. Şi nu înţelegi de ce, de ce plîngi? Ştiai de la început că aşa se va termina, ştiai că fiecare zi vă ducea doar mai aproape şi mai aproape de inevitabil.

Oricum ai continuat, ai riscat, ca acum să dai vina pe orice altcineva numai nu pe tine.

Tot ce mi-a rămas de făcut este să fumez şi să beau ceai prost, cu gust de lămîie artificială. Şi să aştept.

Să aştept visul să se termine, şi să nu mai aud rîsete difuze în cap.

Şi peste 6 ore vei fi departe. Departe de tot ce m-a făcut pe mine euforică. Departe de ceea ce urăşti, pregătit să începi o viaţă nouă.

Sunt fericită, fericită pentru tine.

dar nu şi pentru mine.

   
    Dacă aş fi înşelată, m-aş invinui pe mine. Poate pentru că nivelul încrederii pe care o am în mine este mai jos de 0, cu mult, sau poate pentru că aşa e gîndirea mea.

Dacă el a fost atît de tentat să se uite în direcţia altcuiva atunci e vina ta, pentru că nu i-ai oferit ceva de ce a avut nevoie atît de mult încît a căutat-o în alte persoane. Crede-mă, nimeni nu înşeală oamenii perfecţi.

Din alt punct de vedere aş prefera dacă mi s-ar spune în faţă că nu e ok, şi nu mai putem continua aşa pentru că e mai mult un chin decît o constantă fericire, şi să punem capăt unei legăturii care şi aşa se ducea de rîpă, şi apoi fă ce vrei, cu cine vrei, doar fii atent să fie cineva care să te merite, pentru că dacă te-am ales eu din atîţia, atunci meriţi. Meriţi mult.

Şi dacă simţi că monogamia de omoară, atunci nu te băga într-o relaţie. Dacă simţi că e ceva mai mult decît o simplă simpatie, atunci crezi că eşti în stare să răneşti atît de adînc sufletul care ţi s-a dăruit în totalitate?

Eu nu sunt tipul de persoană care înşeală, pentru că urăsc oamenii cu două feţe. Eu iau tot de ce am nevoie dintr-o singură persoană, şi cînd iubesc atunci Iubesc, cu majusculă.

Poate e nevoie să găseşti acea persoană la vederea căreia să uiţi de restul lumii, şi atunci să-ţi dispară gîndurile poligamice odată şi pentru totdeauna.

Good luck on finding that, dear. 

 
    Un subiect poate prea controversat, avînd în vedere simplitatea acestuia.

Are dragostea ceva în comun cu sexul? Nu. Poate dragostea exista fără sex, iar sexul fără dragoste? Da.

Şi asta e tot. Pentru a menţine o relaţie în care există dragoste, sexul nu e un must. Este alegerea ta, dacă simţi că eşti gata să te dăruieşti trup, şi mai ales suflet, unei persoane. Dragostea e ceva special, e ceva de ordin spiritual, e un univers aparte, cu mulţi mulţi dahuia fluturi. Iar legătura fizică nu e una dintre priorităţile acesteia, dragostea e în suflet, nu în inimă. Pentru că sufletul e astral iar inima e fizică.

Pe de altă parte sexul nu e nimic altceva decît hormoni şi excitaţie, lucru pe care-l găseşti la orice colţ de stradă. Sexul se vinde, şi se vinde bine şi la preţ mare. Nu ai voie de multă minte sau meditaţie pentru unul bun, e nevoie doar de un pic de experienţă şi un partener bun. Găseşti sex oriunde, poţi să ai cîte 3 ONS-uri (google it.) pe zi, dacă asta te face fericit. Legătură morală? 0. E vorba doar despre 2 corpuri fără haine care se suprapun în cele mai ciudate moduri cu un singur scop: plăcere carnală nebunească. Asta-i toată magia.

Însă în cazurile în care acestea două se suprapun, ce pot să spun, eşti un om fericit. Preferinţele sunt vaste, unii preferă parteneri de o noapte pe care să nu-i mai întîlnească după asta, alţii liubiat năjnosti, un partener stabil + o cafea dulce de dimineaţă.

Dar ideea generală din toată chestia asta este a NU se confunda dragostea cu sexul, care sunt 2 lucruri total diferite, din două lumi diferite. E alegerea fiecăruia dintre noi, de a le combina sau separa în aşa fel încît să ajungem pînă la urmă să fim fericiţi.

 Muzică nouă în playlist. Din o puternică neavere ce face.

E ceea ce am la moment în playlistul general în ipod. So enjoy.

P.S. мой музыкальный вкус шикарен, детка.

-Nu ţi-e frig?
-Nu.
-Cum poate să nu-ţi fie frig? Uite ce picioare ai. S-au învineţit de la frig.
-Sunt ok.

eram prea îngheţată înăuntru să-mi fie frig pe dinafară.
bred.
do do.

     Pentru că afară plouă. Şi e frig.
Ştii, acum nu mi-e frig de tine, mi-e frig de ploaie. Poate e prea dimineaţă să-mi fie frig de tine, sau poate n-o să-mi mai fie niciodată. Ştii, cînd eşti goală? Cînd ţi-au scos tot, tot ce-ai avut, şi simţi doar abis în multitudinea de universuri pe care le aveai înainte drept conştiinţă şi suflet. Şi ai rămas doar oase.

Şi nu prea-ţi pasă de cine vine şi cine pleacă, rămîi goală. Atît de goală încît simţi vîntul cu fiecare particulă din corp. Cauţi, cauţi, cauţi...alergi te împiedici şi iar cauţi.

Şi scoţi fum gros, ca în videoclipurile proaste ale unor artişti şi mai proşti, şi te simţi mai bine. Iluzie?

Şi totul e o iluzie. Şi tu, şi el, şi tot ce se mişcă prea repede, şi tot ce stă pe loc aşteptînd. O să te trezeşti odată dimineaţa şi o să realizezi că nu eşti nimeni şi nimic, şi nu meriţi nimic şi pe nimeni. Pentru că e o zi prea proastă să fii capabilă de ceva. Şi pentru că nu ai făcut ce trebuia să faci, şi nu ai simţit ce trebuia să simţi.

Pentru că...nu.

Aş vrea să pot spune că te-am găsit şi e ok. Dar nu e deloc ok. Şi uneori am impresia că nici nu te-am găsit. Eşti cu mine, dar alergi. Poţi să te opreşti şi să mă priveşti în ochi? Nu. Pentru că e prea mult, prea mult pentru amîndoi. Poate e prea mult pentru a fi adevărat.

Şi fugi de mine, fugi de ea, fugi de tot ce-ţi cere responsabilitate, fugi de tot ce te înconjoară pentru că aşa te-ai deprins să faci. Şi ţi-e frică, ţi-e frică să nu dai greş, ţi-e frică să nu suspini greşit şi apoi să omori tot ce-ai construit atîta timp.

Mie mi-e frig. În sfîrşit mi-e frig de ploaie, şi nu de tine.

    Vreau să fac parte din una din acele familii care beau împreună ceai la ora 7. O familie din care poţi să spui mîndru că faci parte. Unde tuturor le pasă, cu adevărat, de tot ceea ce simţi şi ce gîndeşti.

O familie unde nu eşti impus să faci nimic, pentru că fiecare ştie deja de mult timp cu ce are de contribuit la bunăstarea locuinţei. În serile de sîmbătă seara fiecare să iasă în oraş cu cine are de ieşit, şi să vină acasă cînd are de venit, apoi a doua zi să povestească şi fiecare să asculte atent şi să rîdă cu mult gust. Iar duminica toţi să se strîngă în faţa televizorului, să mănînce popcorn şi să privească un film.

Unde prietenii îţi sunt acceptaţi, pentru că fiecare membru al familiei înţelege cît de mult tu îi iubeşti. Unde odată în lună mama este prea obosită să gătească şi comandă mîncare proastă de la fast-food şi o mănîncă toţi din cutii, pe podea, rîzînd.

O familie care te înţelege şi te ajută. O familie unde te simţi ca acasă, acceptat şi iubit. La care abia aştepţi să te întorci cînd eşti departe.

Vreau să fac parte dintr-o familie fericită. 

 
 Era o dimineaţă rece de octombrie, care semăna mai mult cu o zi caldă de decembrie, sau una proastă de mai. Deşteptătorul suna deja de 5 minute, dar ea dormea prea adînc pentru a avea vreo conexiune cu tot ce înseamnă cotidian. Şi-a dezlipit genele cu greu, lăsînd la vedere doi ochi mari şi verzi, obosiţi de la prea puţin somn şi prea multă veghe. "Cafea?" şopti o voce cald lîngă ureche, făcîndu-i nişte fire mai mici de păr să tremure iar degetele să se încleşteze de emoţie. "Da, te rog, fără zahăr". Cafeaua era una dintre puţinele lucruri care o puteau convinge să iasă de sub plapumă dimineaţa.

Ceaşca aburindă de licoare neagră însemna pentru ea mai mult decît atît. Era o delectare sufletească şi fizică. Era o cupă plină cu amintiri ale lucrurilor care au rămas mult în urmă, a unor universuri care se nasc şi mor în miimi de secundă atunci cînd buzele sorb gust amărui.

Cafeaua îi amintea de copilărie. Mirosul înţepător din bucătărie, unde tata stătea cu o ceaşcă mare şi un ziar, avînd un zîmbet fermecător pe faţă. Zilele reci de iarnă cînd cuprindea paharul cu ambele mîini şi lua înghiţituri mici, cu precauţie, ca un pictor singur în faţa pînzei albe. Şi el. El tot era făcut din boabe minuscule de cafea. Avea calitatea aia rară, te privea şi aveai ziua împlinită. Îţi dăruia energie şi nu cerea nimic în schimb.

Mereu se întreba de ce fără zahăr? De ce cafea amară, tare şi fără zahăr? De ce nu adăuga lapte şi miere? De ce nu o îndulcea cu pastile şi cacao? Poate era prea grăbită pentru fiţe de femeie mondenă, sau poate era prea femeie pentru a fi dulce.

Şi era mereu grăbită, grăbită spre o direcţie pe care nici ea nu o ştia. Şi obrajii i se făceau de un roşu murdar. Şi prin vene îi curgea cafea - amară, tare şi fără zahăr.

    M-am săturat să stau aici. M-am săturat de 4 pereţi în care niciodată nu mai pot avea o bucată cît de mică de linişte, unde fiecare trebuie să comenteze sau să îndruge ceva care să-mi strice toată dispoziţia sau să mă facă să mă simt de parcă nu aparţin nicăieri şi nimănui.

Vreau să evadez, să-mi iau geanta şi să plec undeva departe, unde nu e nimeni care să mă cunoască sau să mă judece. Unde nu eşti nici măcar tu.

Dar m-am săturat să alerg, m-am săturat să fug dintr-o parte în alta ca nebuna şi apoi să spun că nu sunt mulţumită. M-am săturat să mă tot uit prin părţi să caut perechi de ochi care mă urmăresc. Să tresar de la fiecare atingere pentru că aşa m-am obişnuit să fac.

M-am săturat să mă tot învîrt într-un corp şi suflet care nu-mi aparţin şi nu mi-au aparţinut vreodată. Să rîd şi să merg mai departe. Să cad jos de 7 ori şi să mă ridic de 8.

Nu mă mai pot mişca, nu mai pot să vorbesc, putem sta împreună şi să tăcem? A tăcea. E un lucru mare.

M-am săturat să ţip. Nu mai am puteri.

Acum vreau doar să închid ochii şi să-mi imaginez că sunt altundeva, cu livezi de portocali în jur şi cu miros proaspăt de verde afară.

Să-mi imaginez că totul e bine, şi fluturii pot zbura mai mult decît o zi.

   
    Fericirea e de fapt o minciună. Cine n-a fost disperat n-o poate simţi, trebuie să treci prin iad pentru a simţi căldura primei raze de soare, numai cel ce a cunoscut deznădejdea poate preţui cu adevărat zîmbetul.

Fericirea nu durează mult, e ceva de moment, moment în care toate particulele universului se unesc şi se transformă în bătăi de inimă şi fluturi.

Întotdeauna după bucuriile supreme vin depresiile, care durează mult mai mult.

De ce trebuie să suferim atît de mult pînă o găsim şi apoi s-o pierdem? S-o pierdem dintr-o oarecare prostie, sau lege tîmpită a universului, care nu ne poate lăsa să fim împreună.

Şi-ţi simt parfumul. Îl simt în fiecare părticică din corpul meu. Şi vreau să ţip, să bat în perne, sau în tine, şi să tot repet că nu e drept, că nu trebuia să fie aşa. Dar acum, ce mai contează...

Nu-mi e frică că voi rămîne singură, sau că tu vei pleca într-un loc mai rău, îmi e frică de mine. Îmi e frică de schimbarea care va avea loc în căpşorul meu cînd voi pierde şi ultima frîntură de suflet. Va pleca odată cu tine.

şi te iubesc atît de mult. şi doare.

    Cînd te trezeşti dimineaţa şi afară e încă întuneric, deschizi fereastra şi laşi aerul rece-rece să intre în casă, te înveleşti într-o pătură pufoasă şi-ţi faci un ceai fierbinte.

Cînd ieşi din duş şi te simţi proaspătă şi curată, învigorată, perfect pentru a începe o ziuă nouă cu dreptul.

Cînd şoferii îţi zîmbesc şi te lasă să treci la roşu, iar tu le zîmbeşti înapoi şi te grăbeşti în partea cealaltă de drum.

Cînd vezi dimineaţa un pachet de suc proaspăt în frigider.

Cînd vii seara obosită şi te descalţi de tocuri, îmbraci un maiou gigantic şi-ţi faci coc, îţi iei un măr şi te aşezi în faţa laptopului.

Cînd te trezeşti dimineaţa şi te uiţi alături, şi acolo e exact cine trebuie să fie.

Cînd iei periuţa de dinţi şi cînţi în duş.

Cînd găseşti bani în buzunarele hainelor pe care nu le-ai purtat de mult.

Cînd îmbraci ceva nou pentru prima dată.

Cînd deschizi un pachet nou de ţigări.

Cînd auzi că un profesor lipseşte şi aveţi lecţia doar pentru voi.

Cînd citeşti o carte bună. Bună de tot.

Cînd zîmbeşti.

   
     Ştii care-i problema oamenilor? Se ataşează prea repede de alţi oameni. Problema omenirii în general e dragostea.

Nu, dragostea nu e un dar şi nici într-un caz nu e o binecuvîntare, dragostea e problema principală a universului. Din dragoste ne naştem, cu ea trăim, şi pentru dragoste murim. O căutăm în fiecare şi în orice, ca un lucru esenţial vieţii, îi simţim căldura pentru ceva timp, pentru ca mai apoi să fim cu un picior în groapă cînd ne părăseşte.

Şi aici vine întrebarea, e mai bine să iubeşti şi să pierzi decît să nu iubeşti deloc?

De ce suntem atît de slabi încît avem în permanenţă nevoie de cineva alături? De ce nu putem trece prin viaţă singuri, cu capul sus, şi cu inima curată şi liberă? Căutăm sentimente, ne complicăm, ne combinăm apoi ne plîngem şi ne învinovăţim pentru lucruri pe care nu le-am făcut dar le regretăm, apoi uităm, plîngem, suferim, iertăm, şi din nou. Şi din nou... din nou. E ca un cerc vicios în care ne învîrtim fără a găsi scăpare, un labirint de proporţii gigantice pe care nu-l putem străbate în nici un fel.

Şi pînă la urmă noi facem alegerea. Noi sărim, ştiind prea bine că o să ne rănim, o să ne rănim rău de tot. Dar ne ducem la risc, pentru că credem în fericire. Închidem ochii şi avem speranţă, dar undeva în adîncul inimii ştim că totul se va termina cu lacrimi, certuri, pumni în pernă, zile pierdute şi ceai. Mult ceai.

De ce te iubesc atît de mult? 

    Am răcit. Mă doare gîtul, mă doare capu', mă doare nasul. Am citit azi 200 de pagini, apoi am dormit, am băut mult ceai, şi iar am citit.

Azi am stat în casă şi am fumat, pentru că mi-era prea lene să mă ridic, să mă îmbrac respectabil şi să ies. Ştii, sînt zilele alea cînd pur şi simplu vrei să stai lungit şi să te uiţi în pod, să te gîndeşti la tot. Să te gîndeşti la viaţă, la moarte, la dimineaţă, la soare, la el. Să te gîndeşti la el prea mult şi să ţi se învîrtească capul.

Pentru că nici nu-l cunoşti.

Şi mai torni o cană de ceai. Şi iar creezi scenarii inimaginabile şi imposibile în cap, de lene sau de prea multă energie, şi-ţi imaginezi cum ar fi dacă, cum oare ar fi dacă? Îţi faci o lume în care vrei să trăieşti, închizi ochii şi o savurezi.

Apoi auzi ticăitul de ceas atît de cunoscut şi realizezi că eşti în acelaşi loc, cu aceeaşi oameni şi cu aceleaşi sentimente.

Tic. tac. tic. tac.

Şi iar te gîndeşti la el. 

   Vreau să pot face poze cu ochii. Şi să iasă pe gură, ca la polaroid. rîgîi odată ş fut o fotcă

Să pot imortaliza orice moment care mi-e drag, pentru că viaţa e prea frumoasă ca pur şi simplu să treacă pe alături.

Ar cam trebui s'mă pornesc la şcoală da aşa ni-i lene. Da zato păru meu azi şăde clasno. Înseamnă că viaţa e frumoasă. Şi am un pachet plin de ţigări şi 6 lecţii înainte. Viaţa e frumoasă x2.

Am băut vreo 4 cani de ceai şi vreau să mă pornesc în locul unde eu treb să fiu prili4naia.

Hai v-am pupat, ne mai auzim)

p.s. asta-i postarea cu numărul 666. 

   
       Aş mai scrie o postare despre cît de tare m-am zaebit, dar cred că ideea a fost înţeleasă. Am ajuns într-o stare de pohuism absolut, din cauze încă nederminate. Vreu să îmblu na leva.

Vreu să cuprind pe cineva. Am pristup nejnosti. Amuş ni găsăsc eu în toată casa asta pe cineva de cuprins.

Da' ştii, vreau să cuprind pe cineva care să cuprindă înapoi. Ponimaeş o 4eom ia? Vreau să cuprind pe cineva care să mă cuprindă înapoi şi mai strîns, şi mai puternic, şi mai călduros.

Cineva care să împartă cu mine pachetul de ţigări. Care să nu-mi ţină predici şi lecturi inutile. Care să tacă, şi să cuprindă. Vrei s'mă cuprinzi?

Şi ar cam trebui să mă duc acasă, da hule, sîntem tineri. Cît sîntem tineri trebuie să venim acasă ca la hotel. Trebuie.

Şi ştii cîteodată

da nică.

nică nică galea, nică.

nică...

    Eu de mîine nu mă matiresc vorbesc urît. Sure.

Am aşa o senzaţie de curvă. Mă doare o buză şi mă ameţăşte capul.

Da eu mă protejez.

M-am zaebit foarte jestoca de şcoală şi de casă. M-am zaebit foarte jestoca de ai mei care au trecut mai nou la modul "pidari" sau "psihanutîe raditeli". M-am zaebit foarte jestoca de apă din cran, are gust de hlorcă şi mă zaebeşte zaebează. M-am zaebit foarte jestoca de comp, vreu afară 24/25. Da eu ştiu, eu îs copchil, da eu nu pot şîde în casă. Pentru că m-am zaebit foarte jestoca.

M-am zaebit foarte jestoka să scriu. Şi să merg cu tocuri la şcoală tot m-am zaebit.

Şi mai vreu căpşuni cu vafle. 

     Nu, eu nu scriu rar pentru că e septembrie şi trebuie de învăţat, eu scriu rar pentru că mă aflu într-o perioadă ciudată.

Mă simt dezamăgită de oameni la care ţineam, urîtă de oameni care credeam că mă iubesc şi folosită de cei de care aveam eu nevoie. Trădată, uitată şi într-o aşa numită depresie pasivă.

Vara asta a fost ahuiennaia. Nu este cuvînt în limba română care să exprime starea me de extaz faţă de cele 3 luni de tusă. Vara asta am trăit.

Toamna asta suje, majoritatea oamenilor din jurul meu sug, viaţa mea la moment suge.

Am observat că oamenii la care ţineam, şi pentru care aş fi fost gata să fac o grămadă de lucruri, m-au părăsit cu prima ocazie. Au spus cuvinte care nu trebuiau spuse, au vorbit despre lucruri care nu trebuiau discutate şi pur şi simplu mi-au arătat, mai pasiv sau mai direct, că nu le pasă. Şi poate nici nu le-a păsat niciodată.

Iar oameni pe care îi ştiam de cîteva luni, oameni pe care nici nu-i cunoşteam la un nivel acceptabil mi-au fost aproape şi m-au susţinut, au tăcut cînd au simţit că e cazul şi m-au strîns în braţe cînd simţeam că nu mai pot continua.

Trebuie să-mi schimb părerile şi atitudinile către cei care-mi sunt apropiaţi, majoritatea nu merită nici un gram din atenţia mea, iar alţii merită mult mai mult decît le ofer.

Vreau să tusesc, să mă trezesc dimineaţă să beau pentru dispoziţie şi să fug peste 7 lecţii de chin, şi apoi să tusesc.

Şi mai vreau ceai cu malină. Şi să cîntăm din nou la chitară în mijlocul bulevardului duminica, cînd circulaţia e închisă.

Şi mai vreau Marlboro roşu. La mine la balcon. Cu el. Ş parcă gata.

    S-a dus. A luat cu ea tot ce mi-a dăruit mai bun.

A luat şi lacrimile şi zîmbetele. A plecat repede, poate prea repede.

Am început a plînge abia cînd maşina ei s-a pierdut după deal. Nu ştiu singură de ce. Poate am un ego prea mare pentru ca s-o las să mă vadă distrusă. Dar am ajuns acasă şi am ţipat ca un copil a cărui jucărie s-a stricat. Am ţipat şi am bătut cu pumnii în podea, pentru că nu e drept.

Şi a plecat...

   Îţi aduci aminte dimineţile?
Cînd intrai la mine în casă în vîrful degetelor să nu mă trezeşti şi făceai cafea pentru ambii. Cînd îmi era frig şi tu-mi dădeai haina.

Cînd bătea vîntul şi tu rîdeai, şi te uitai la mine în ochi şi-mi dădeai şuviţele la o parte. "Îţi acoperă ochii, şi e păcat". Cînd ieşeam la balcon dimineaţa pe la vreo 5, cînd zorii abia apucau să iasă, eu într-un cearşaf subţire şi tu în blugi, îmbrăcaţi la nimereală. Stăteam acolo şi fumam cu orele.

Şi cum mă priveai. Aveai darul ăla de a mă face să mă simt unică. Simţeam o mîndrie inexplicabilă şi copilărească cînd mă apucai de mînă pe stradă, pentru că ştiam că pot striga lumii că eşti al meu, ca o mamă prea ataşată de copilul său.

Şi-ţi mai aduci aminte cînd m-a agăţat unu' pe stradă, într-o seară de august? Te-ai oprit încet, te-ai întors înspre mine şi m-ai strîns în braţe atît de călduros, şi ai spus aproape strigînd "eu nu o dau la nimeni. niciodată."

Şi ai promis.

Şi fiecare atingere era pentru mine o mică particulă dintr-un univers pe care noi l-am creat, fiecare privire năştea emoţii de nedescris.

Dar s-a terminat. S-a terminat pentru că eu ţineam la ochii tăi mai mult decît tu ai fi putut vreodată ţine la ai mei. S-a terminat pentru că aşa am vrut eu, aşa ai vrut tu, aşa a vrut cineva mai puternic ca noi.

S-a terminat odată cu dimineţile de vară şi cu cafeaua din ceaşcă. Odată cu pachetul de Marlboro.

Odată cu noi.